Portret de voluntar

Experiente. Povesti. Impresii. Sentimente.

12027517_841632009288102_6579048044846828606_nNumele meu este Constantin Adnana și fac parte din echipa „Voluntar în spital” de aproape 5 luni de zile. Îmi aduc aminte azi, cu zâmbetul pe buze, de prima zi în care am pășit pe poarta spitalului pentru a fi evaluată de doamna Raluca Tănase. Încă de mică mi-am dorit să devin medic și să pot ajuta, la rândul meu, ceilalți copii. De fiecare dată când cineva mă întreba: „Adnana, tu ce vrei să devii?” spuneam cu zâmbetul pe buze: „Doctor de copii!”. Încă de mică simțeam nevoia de a ajuta, de a oferi timpul și toată căldura pe care o aveam în interior celor din jur. Astfel, mi s-a ivit oportunitatea de a face parte din această echipă minunată. În cele 5 luni de zile am învățat o mulțime de lucruri. Am învățat ce înseamnă să te încarci cu bucurie atunci când un copil îți zâmbește și aleargă, sarindu-ți în brațe și sarutându-te pe obraz. Am învățat să privesc oamenii în ochi și să le ascult durerea fără a fi nevoie de cuvinte. Am învățat că o strângere de mână venită din partea unui copil face cât un milion de cuvinte nerostite. Am învățat ce înseamnă spiritul de echipă, loialitatea, sprijinul, prietenia și înțelegerea asta datorită colegilor mei, doamnei Iuliana Alexe-Vlășceanu și doamnei Raluca Tănase. Am cunoscut o mulțime de oameni minunați de la care am învățat lucruri minunate. Și mai presus de toate, am învățat că atunci când un copil zâmbește, întreg Universul emana fericire. În acest proiect minunat am fost încurajată să îmi urmez visul din copilărie și întotdeauna să țintesc cât de sus posibil. Am învățat să ofer necondiționat și să nu aștept nimic în schimb. Am învățat să măsor timpul în zâmbetele celor mici, în strângerea de mână a acestora și în bucuria care li se citea pe chip ori de câte ori îi incurajam după diferite activități. Pot spune cu toată sinceritatea de care depind că acest proiect înseamnă pentru mine „acasă”. În momentul în care pășești  pe poarta spitalului și ți se oferă ocazia să intri în contact cu cei mici, te schimbi. Te schimbi pentru că începi să realizezi că în sufletul tău va dăinui veșnic o fărâmă de copilărie și că de fapt, copilăria este singurul Paradis încă viu. Energia, timpul, zâmbetele și îmbrățișările dăruite acestor copii au reprezentat pentru mine o adevarată sursă de căldură și totodată mi-au lăsat un gust dulce la gândul că am putut face ceva pentru niște suflete aflate la nevoie. Cred, cu tărie, ca fiecare om are nevoie să se implice într-un astfel de proiect pentru a realiza cât de frumos este să dăruiești din suflet, pentru a realiza ca implicarea sufletească e dincolo de cuvinte și pentru a oferi celor mici atenția de care aceștia au nevoie. Proiectul „Voluntar în spital” este cu adevărat o familie care te formează și te încurajează, o familie care te învață să dăruiești din suflet, să zâmbești, să susții la rândul tău, zâmbetele pline de speranță ale celor mici. Cuvintele sunt infime și nu îmi permit să cuprind toate sentimentele bune și frumoase, toată expereiența pe care am putut să o dobândesc în aceste câteva luni și toate învățăturile deprinse de la colegii și cele două doamne minunate! Mulțumesc atât doamnei Iuliana Alexe-Vlășceanu cât și doamnei Raluca Tănase pentru timp și pentru oportunitatea minunată pe care mi-au oferit-o, oportunitate din care am învățat ce înseamnă cu adevărat să fii om și nu doar o persoană.

Vol.Adnana Constantin – decembrie 2015

_____________________________________________________

1.silvia
“Totul a început atunci când am aflat despre proiectul ”Voluntar în Spital” de la o prietena care lucrează în Spitalul Marie Curie. Povestile ei m-au facut curioasă și am început să pun întrebări, în final am gasit persoana care a initiat acest proiect – boss-ul dacă preferați așa – domnișoara Raluca Tănase. M-a intervievat, s-a arătat mulțumită de experiența mea și, ca prin minune, AM DEVENIT VOLUNTAR.
Nu am știut cu ce voi avea de-aface, cu ce mă voi confrunta, dacă-mi va plăcea ce trebuie să fac, dacă mă voi descurca. Erau multe întrebări fără răspuns și atâtea temeri! Dar, de fiecare dată m-am întrecut pe mine. Dacă mă întrebați, de mă credeți sau nu, m-am descurcat chiar bine!
Emoții au existat de la început, și au continuat sa crească… dar, odată cu ele, fiecare copil cu care m-am întâlnit m-a ajutat să devin mai puternică și a contribuit la dorința mea de a continua…
M-ați putea întreba: ”de ce să cheltuiești atâta energie și atâta timp cu un copil care nu este al tău, iar slujba nu este nici măcar plătită?” Dacă gândești așa, nu poți desfasura o asemenea ACTIVITATE. Eu nu am putut gândi nici măcar o secundă în felul acesta pentru că mi-am imaginat ceva: „dacă în locul acelor copii ar fi propria mea fiică?”. În concluzie, fiecare copil merită căldura și iubirea unei familii, merita atentie, are dreptul la tot ce e mai bun, chiar si in perioada petrecuta in spital.
De asemenea, inca de la inceput, am fost foarte impresionată de profesionalismul, bunătatea și iubirea cu care sunt tratați copiii de către personalul medical și de colegii mei voluntari.
SĂ FI VOLUNTAR, ÎNSEAMNĂ SĂ fi responsabil, să ști că este o muncă de echipă (pentru că nu poți s-o faci de unul singur = acești micuți sunt energie pură!!!).
CE FACEM concret? Le dezvoltăm independența și încrederea în forțele proprii, și… cel mai important, ÎI AJUTĂM SĂ DEVINĂ OAMENI AI SOCIETĂȚII. Să nu uităm că resursa umană este cea mai importantă pentru societatea noastră.
CARE AR FI BENEFICIILE MELE?
• Mă simt bine ajutându-i pe toți aceia care au nevoie de mine.
• Știind că fiecare zi contează și că întotdeauna există o zi de mâine în care voi putea ajuta din nou, mă face să mă simt dulce ca o acadea, dacă înțelegeți ce vreau să spun!
Asadar… dacă împărtășiți aceleași sentimente, veniți să ajutăm generația următoare să aibă un viitor minunat.” Material redactat de SILVIA BIBA in luna noiembrie 2013. Silvia este si in 2015 alaturi de noi, fiind coordonator de voluntari.
_______________________

2.1619541_10152672570842203_1863044194_n

“Cand facem un bine cuiva dintr-o pornire intr-adevar adanca si curata, nu numai ca nu asteptam recunostinta, dar ne vine parca sa multumim noi aceluia, ca ne-a primit cu bucurie darul si binele. “-Lucian Blaga

A fost odata ca niciodata ….
Nu, totul se intampla in zilele noastre. E o poveste contemporana cu spitale, copii, adulti, boli, tratamente, sperante, iubire, medicamente, daruire…Cate putin din fiecare, in fiecare zi.
Povestea mea de voluntar a inceput dintr-o nevoie. Din nevoia de a fi utila celorlalti. De a le da celorlalti ceva din mine. De a le da sansa celor aflati in suferinta sa aiba fetele luminate cel putin pentru cateva ore.
Am avut oportunitatea de a vedea proiectul “Voluntar in spital” din momentul in care era doar o samanta. Era doar o idee in sufletul si mintea unui om care stie sa se dedice celorlalti. Care nu cunoaste alta modalitate de a fi mai aproape de Dumnezeu. Nu cred ca acest proiect ar fi trecut peste toate piedicile daca acest Om nu ar fi crezut in el. Iar eu am crezut in acest Om.
“Voluntar in spital” a inceput cu pasi mici dar inconjurat cu multa daruire. Au fost pe-aici prietenii cartilor, Soriceii, trupa de teatru Ingenuo care i-a incantat pe copiii Centrului de Recuperare, admirabila echipa de dresaj canin si ciinii lor, voluntari straini si romani care s-au alaturat in cadrul activitatilor ludice, psihologi care au oferit suport emotional celor internati in sectiile spitalului M.S.Curie.
Ca psiholog voluntar, mi-am oferit timpul si cunostintele in cadrul Sectiei de Oncologie. O sectie “grea” intr-un spital, mai ales atunci cand cei tratati sunt copii si adolescenti. Eu insami mama a doi copii, am resimtit din plin emotiile celor de acolo.
In ultimele 6 luni, proiectul “Voluntar in spital “ a prins aripi . I-au fost alaturi cei care au crezut in el si voluntarii, acesti oameni minunati ce isi dedica o parte din timpul lor copiilor ce vin pentru investigatii la spital dar si celor internati in sectiile spitalului. “Colturile vesele” au prins contur si au fost deschise copiilor, aducand astfel o altfel de imagine asupra salilor de asteptare din policlinica sau ambulatoriu .
Misiunea mea ca psiholog voluntar este de a fi, in primul rand emotional, alaturi de copiii si adolescentii ce trec printr-o etapa mai putin fericita a vietii lor. Spitalizarea aduce cu ea multe intrebari, frustrari, resentimente, temeri, emotii mai mult sau mai putin iesite la suprafata, atat din partea copiilor cat si din partea parintilor ce ii insotesc. Insa, impreuna cu ei, descoperim noi fatete ale acestei perioade, intelegand astfel ca este doar o etapa pe lungul drum al vietii lor.

Material scris de  Gabriela Manolescu (fost voluntar), in ianuarie 2014.

_______________________

3.IULIANA ALEXE-VLASCEANU

Ma numesc Iuliana Alexe Vlasceanu. Am 46 de ani si activez ca voluntar in programul Voluntar in Spital… Incerc, sa asez pe hartie povestea mea, ca voluntar la Marie Curie. Totul a inceput in toamna acestui an. In urma unei discutii cu sora mea. I-am impartasit planurile mele si dorinta de a ma implica mai mult in activitati de voluntariat. Lucram ca voluntar la cabinetul unei prietene, da nu era suficient pentru mine. Imi doream sa ma implic in ceva mai special… imi doream mai mult! Sora mea mi-a vorbit despre implicarea cumnatei ei Cami, intr-un program de voluntariat la Spitalul de copii Marie Curie. Mi-a dat linkul acestui program de voluntariat si mi-a dorit „succes”. A doua zi ,am trimis un CV si o scrisoare de intentie, catre coordonatoarea acestui proiect „Voluntar in Spital”. Raspunsul a aparut imediat. Am fost contactata de d-ra Raluca Tanase si invitata la o intalnire, pentru un interviu.
Imi aduc aminte, ca era o zi friguroasa de octombrie. Am plecat de acasa cu speranta de a reusi, sa fiu acceptata in acest program de voluntariat .Nu stiam prea multe despre coordonatorul acestui proiect,nu stiam prea multe despre acest program, dar eram nerabdatoare. Abia asteptam sa o cunosc pe Raluca, sa vad daca corespundeam asteptarilor ei.
Cum a fost intalnirea cu Raluca?… Woow… a fost surprinzatoare! Parca ne cunosteam de-o viata. Modul in care m-a intampinat, zambetul ei matinal, si mai ales caldura cu care imi vorbea, m-au facut sa-mi doresc din tot sufletul sa fi inconjurata de asemenea persoane toata viata, dar mai ales, sa fac parte din echipa ei. Aveam in fata mea o persoana tanara, dinamica, empatica, si dornica de munca si care mi-a relatat in cateva cuvinte ceea ce reprezinta pentru ea acest proiect, ce implicatii are, precum si ceea ce doreste de la mine.
Astfel a inceput prima mea zi de munca la Spitalul Marie Curie alaturi de echipa „Voluntar in Spital”.
Si acum sunt emotionata, cand ma gandesc la acea zi. Parca a fost mai ieri … Impreuna cu cateva colege am desfasurat activitati de grup la Centru de Recuperare „Nicolae Robanescu”, unde am intalnit copii frumosi, atat fizic, cat si sufleteste, copii cu care am legat prietenii, cu care am desenat, ne-am jucat, am pictat. Copii care te primesc cu bratele deschise, carora li se lumineaza chipul cand mai vad si altceva in afara de tratament, Kinetoterapie etc.Am vazut si durerea acestor copii, dar a vazut si fericirea, zambetul pe care il afiseaza de fiecare data, cand vad voluntari.
Scopul acestor activitati il constituie scoaterea copiilor din atmosfera de spital si inlocuirea durerii si a suferintei cu zambete, bucurie si voie buna.
NIMIC PE LUMEA ACEASTA NU SE COMPARA CU ZABETUL UNUI COPIL.
In urmatoarele randuri am sa va relatez un caz care m-a impresionat si m-a facut sa constientizez, inca o data importanta si utilitatea noastra, a voluntarilor in spital.
Intr-o dimineata eram la Ergo impreuna cu colega mea Alina. Ii ajutam pe ergoterapeuti in activitatile pe care le fac zi de zi cu copii, activitati ce au ca scop recuperarea copiilor in urma problemelor pe care le au.
Mi-a atras atentia o discutie pe un ton mai ridicat al unei bunici, care isi apostrofa nepotelul in varsta de 3 ani cu tetrapareza spastica si ambliopie, ca nu este atent la activitate si ca, ar dori ca acesta, sa termine mai repede pentru a pleca. Copilul ,incepuse sa planga, iar sedinta era practic compromisa.
Ergoterapeutul ii atragea atentia bunicii, ca tonul ei nu v-a face altceva decat sa ingreuneze activitatea. A urmat un schimb de priviri intre mine si ergoterapeut si am inteles, ca e nevoie de implicare. Am rugat-o pe bunica, sa se aseze pe un alt scaun, cat mai departe de copil si impreuna cu colega mea am inceput sa vorbim cu copilul. Au urmat mangaieri, vorbe frumoase, zambete si… ca prin minune rezultatele au aparut. Copilul, a incetat sa mai planga, ne-a zambit si a fost foarte cooperant la terapie. Ce m-a surprins la acest ingeras a fost faptul ca, el a inteles mesajul nostru si a fost extrem de cooperant. Sedinta se terminase, iar el continua sa lucreze. De fiecare data cand punea cerculetul pe suport, se uita la noi si astepta zambete, mangaieri si incurajari in asteptarea unui feed-back. Zambetul pe care eu si Alina am reusit sa-l obtinem de la acel copil valoreaza mai mult ca orice pe lumea asta! Am inteles, ca le trebuie atat de putin sa fie fericiti… Un zambet, o mangaiere, o vorba buna si rezultatele vor fi pe masura.
Din pacate notiunea de voluntariat, pentru multi dintre noi nu este bine inteleasa. Una din colegele mele ma intreba: ”Cum faci voluntariat, fara sa fii platita?” M-a surprins intrebarea ei, mai ales ca este viitor psiholog. Nu totul pe lumea asta are pret. Sherry Anderson spunea:”Voluntarii nu sunt platiti, nu pentru ca nu au nici o valoarea, ci pentru ca sunt de nepretuit.”

Ce inseamna pentru mine a fi voluntar?
Inseamna responsabilitate, daruire, implicare, seriozitate, devotament, sa crezi cu tarie in ceea ce faci. Implica munca de echipa, implica maturitate, asumarea realizarilor, dar si a esecurilor.
Prin programul de voluntariat in care activez, incerc sa construiesc copiilor increderea in sine, sa-i valorizez. Incerc sa-i fac sa uite pentru cateva ore de suferinta pe care le-o provoaca boala, ii invat sa ramana frumosi, nu numai fizic, ci si sufleteste, ii invat sa socializeze, sa fie creativi, sa fie ei insasi, dar mai ales, sa nu spuna”nu pot”, pana nu incerca. Voluntarii pot oferi multe… mangaiere, dragoste, daruire, ascultare, empatie, iubire. Acestea toate inmanuncheate pot conduce la insanatosirea grabnica a copilului.
In acest program de voluntariat, pot spune, ca am daruit, dar am si primit. Mi s-a oferit sansa de a cunoaste oameni minunati, dornici de a face bine, implicati, creativi, ingeniosi, dar mai ales, altruisti. Am cunoscut copii puternici,copii a caror poveste de viata te cutremura, copii care ne dau lectii de viata, copii care au puterea de a zambi in ciuda suferintei si a durerii. Este cumplit sa vezi atata suferinta, dar mai cumplit este nepasarea noastra, a unora la problemele semenilor nostrii.
In incheiere pot spune ca ma bucur, ca fac parte din aceasta echipa minunata, ca sunt inconjurata de oameni frumosi, ma bucur ca zi de zi cunosc oameni noi, oameni minunati, ca am creat a doua familie, o familie care stie sa daruiasca „Din suflet ,pentru suflet”.
Multumesc Raluca Tanase pentru oportunitatea pe care mi-ai oferit-o, multumesc pentru increderea acordata, pentru ceea ce faci pentru copii, doresc din tot sufletul, ca acest proiect, sa ia amploare si sa reusim, sa implicam si alti voluntari, pentru ca la spitalul Marie Curie este nevoie de asa ceva.
Material scris de Iuliana Alexe Vlasceanu (15 decembrie 2013). Iuliana este voluntar activ/ coordonator de voluntari in cadrul programului nostru.

__________________________

4.201105060225 (2)

“O zi obişnuita de vară. Mă sună colega, prietena şi cumnata mea şi mă întreabă dacă aş vrea să lucrez într-un spital, să mă implic într-un program de voluntariat. Răspund afirmativ. La puţină vreme după, primesc alt telefon, iar Cami mă intreabă, din nou, dacă mai rămâne valabilă dorinţa mea de a lucra într-un spital. Bineînţeles! Aflase despre un proiect ce avea să înceapă în scurt timp. Perfect! Hai!

Si acum să incep altfel. Eu lucrez cu copii cu tulburări de dezvoltare, de 7 ani. Întotdeauna mi-am dorit să fac parte din procesul de dezvoltare al oricărui copil. Aşa că am ajuns la Raluca. Înainte să intrăm în biroul ei ne-am dat seama ca nu am adus cu noi un CV. Aveam în schimb foarte clare obiectivele noastre. Însă, nu ştiam nimic despre ce înseamnă acest proiect minunat. După ce am facut cunoştinţă şi am aflat scopul/obiectivele acestui program de voluntariat, ne-am dat seama că putem să lăsăm liniştite obiectivele noastre şi să ne îmbogăţim cu altele noi şi la fel de frumoase( şi mai ales benefice).

La o săptămână după ce ne-am întâlnit cu Raluca, ne-a fost prezentat şi spitalul, am avut primul contact cu copiii de la centrul de recuperare „Nicolae Robănescu”. Cum a fost? În timpul activităţii cu copiii nu-mi mai amintesc foarte clar ce am fǎcut pentru că eram atât de emoţionată, încât nu am făcut altceva decât să savurez bucuria copiilor de acolo. Am vorbit o săptămână obsesiv despre asta, tuturor cunoscuţilor. Nu am cum să uit feedback-urile de la final ale copiilor:”imi place la tine că eşti frumoasă şi eşti o prietenă bună!”/ ”mai veniţi să vă jucaţi cu noi?” / “băiatul meu de trei zile nu s-a ridicat din pat – acum a făcut-o fără ezitare!”/ “nu vreau să stau în pat, vreau să colorez cu voi la masă”. Activitatea pe care eu am desfăşurat-o a fost de grup. Scopul a fost în primul rând, ca timp de două ore, copiii din spital să uite unde sunt, să fie ocupaţi cu lucruri plăcute şi constructive. Bucuria copiilor m-a făcut să continui activitatea şi să mă implic atât cât pot mai departe. Interacţiunea cu acest mediu m-a dezvoltat în sensul în care plec de fiecare dată de la întâlnirea cu copiii plină de optimism şi încredere, încărcată de energie şi bucuroasă că pot participa la schimbare, în orice fel ar fi ea. Am înţeles cu ocazia acestei experienţe că lucrurile mărunte fac minuni şi că pot găsi bucurii în tot ceea ce mă înconjoară. Nu mai vorbesc despre bucuria de a cunoaşte oameni frumoşi şi dedicaţi. Poate că voluntariatul nu este foarte bine înţeles încă. Eu înţeleg prin “a fi voluntar” să te dedici unei cauze, să îţi asumi responsabilitatea implicării într-un program de voluntariat ca şi când ar fi un loc de munca…. recompensele aşteptate să nu fie materiale pentru că astfel, vei fi recompensat în fiecare moment.

Revenind: Chiar daca iniţial nu coincideau “planurile” mele în ceea ce privea activitatea ce urma a fi desfăşurată, scopul a fost comun, aşa că m-am adaptat condiţiilor (pe care nu le cunoşteam înainte) şi REZULTATUL ESTE UNUL FOARTE BUN, zic eu.

Sunt onorată să fac parte din acest proces, mă bucur că a luat amploare, văd ca tot mai mulţi oameni sunt deschişi şi se implică, iar că toate acestea cresc beneficiile avute de copii. Pentru mine, nu e nimic mai îmbucurător pe lumea aceasta decât să faci un copil să râdă.

Multumesc Raluca pentru şansa, încrederea, respectul şi înţelegerea acordate! Cred în evoluţia acestui proiect şi continui să particip cu tot ce îmi stă în putinţă.”

Material scris de CRISTINA MATEI (fost voluntar, in decembrie 2013.

_________________________

1620031_10202984849720281_1053512316_n

Eu sunt Oana si am 25 de ani. Am absolvit Psihologia la Sheffield University, una din cele mai bune universitati ale lumii. Nu spun asta ca sa ma laud, nicidecum…Spun asta pentru ca odata ajunsa in Romania nu prea a contat pentru nimeni faptul ca am invatat carte cu adevarat si sunt entuziasta sa ajut. Am lucrat pe gratis cu copii cu autism si retard, pana intr-o zi cand m-am vazut nevoita sa renunt. Acum lucrez in cu totul alt domeniu. Dar, acolo unde iti inchide un om o usa, iti deschide Bunul Dumnezeu alta…Si cum Dumnezeu lucreaza prin oameni buni, am avut minunata sansa sa o cunosc pe Raluca si sa intru in programul „Voluntar in Spital”.
Povestea mea ca voluntar e deocamdata scurta, deoarece nu am apucat sa fac atat cat as vrea sa fac = insa, din putinul pe care eu l-am oferit am primit foarte mult inapoi. Zambetele copiilor de la Marie Curie nu se pot compara cu absolut nimic. Acesti omuleti sunt un exemplu de viata si de tarie pentru mine. Eu cred sincer ca cine face micul pas de a deveni voluntar primeste inzecit inapoi. Cand vezi cum copii cu reale greutati stiu sa zambeasca si stiu sa se joace nu cred ca mai poate cineva sa spuna ca duce o viata trista.
Am invatat in cateva minute ca voluntar ce nu am invatat intr-o viata.
Un adolescent de la Oncologie il intreba pe un prieten de salon daca vrea sa iasa la un suc. Prietenul lui nu a putut, se simtea rau, asa ca au ramas ca adevaratii camarazi de viata si au baut sucul in camera de spital.
Aceasta e doar o frantura din minunile frumoase ce le poate vedea un voluntar. Pana la urma voluntariatul e un act de normalitate, de aceea eu sunt tare fericita cand vad ca oameni cu suflete frumoase dau ocazia altor oameni sa intinda o mana de ajutor (cu ce pot, cand si cum pot). Povestea mea ca voluntar e abia la pagina intai. Sper sa reusesc sa scriu o carte buna. Material scris de OANA BOGHEANU in ianuarie 2014. Oana este un fost voluntar drag noua.

______________________________

MADALINA BOLD

Vreme urata … insa Mada cea talentata este la datorie printre copii Ii multumim!!! Iata si povestea ei de voluntar in spital: “Iata ca a venit si randul meu sa imi prezint povestea:) Sunt Mada, prietena tuturor copilutilor, voluntar simpatic, vesel si prietenos, care nu isi pierde niciodata optimismul sau zambetul de pe chip si se incapataneaza sa caute si sa gaseasca partea buna si frumoasa a oricarui om, lucru sau situatie. Timpul petrecut departe de copii il umplu cu un altfel de joc, de data asta cu linii, volume, materiale,culori, lumini si umbre, incercand sa devin un arhitect de interior cat mai bun.
Mi-am dorit sa fiu voluntar intr-un spital ( =sa ajut si sa inveselesc micutii bolnavi) de cand am pasit pentru prima data in Bucuresti, insa niciodata nu am avut curajul necesar sa aplic pentru un astfel de “post”.
Toamna aceasta mi-am amintit de vechea dorinta si am hotarat ca e momentul o transform in realitate:) Internetul mi-a fost si de aceasta data, prieten de nadejde:) Dupa o simpla cautare, am gasit blogul “Voluntar in spital” si pagina de facebook si m-am indragostit iremediabil de proiect si de activitatile minunate pe care le fac voluntarii cu si pentru copiii de la Marie Curie.
Am completat formularul de inscriere fara sa stau pe ganduri si l-am trimis, sperand ca dragostea neconditionata pentru copii, un strop de experienta si dorinta de a aduce zambetul pe chipul micutilor sunt suficiente pentru a fi primita in echipa. Cand aproape imi pierdusem speranta, am primit telefonul Ralucai, initiatoarea si coordonatoarea proiectului, un Om extraordinar, minunat si vesel, Zana cea Buna a copiilor de la spitalul Marie Curie:). Au urmat interviul, primul contact cu spitalul, la Ergoterapie si adevarata “initiere”, prima activitate cu copilutii, in cadrul Centrului de recuperare, alaturi de echipa grozava de voluntari pe care o vazusem in fotografii:).
Au trecut de atunci aproape trei luni, timp in care am cunoscut si am lucrat cu copii minunati, pe care boala, doctorii sau spitalul nu ii mai sperie, mereu veseli, dornici sa se joace si sa se implice in activitatile propuse de voluntari. Bucuria de pe chipurile lor, imbratisarile primite, cuvintele de multumire venite din partea parintilor ma fac intotdeauna sa uit de emotii, de oboseala sau orice tristete am adus cu mine din afara spitalului. Fiecare moment petrecut alaturi de micuti, fiecare poveste trista, imi ofera o lectie de viata si imi reaminteste mereu ca trebuie sa ii ajutam neconditionat pe cei din jur, sa ii tratam cu dragoste, bunatate si respect si sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a le insenina ziua.
Va multumesc mult, Raluca si dragi colegi, ca m-ati primit in “familia” Voluntar in Spital si promit sa ofer in continuare tot ajutorul necesar pentru a face acest proiect sa creasca si pentru a readuce copiilor bolnavi zambetul:)”. Material scris de MADALINA BOLD in ianuarie 2014. Madalina este si in 2015 un voluntar de nadejde al echipei noastre.

_____________________________________

9.alice moldoveanu

„Bună, sunt Alice și pot spune despre mine că sunt VOLUNTAR ÎN SPITAL. Lucrez ca voluntar din februarie 2014. PENTRU MINE activitatea de voluntariat a fost cu totul neaşteptată, a venit în cel mai bun moment posibil, moment în care m-am confruntat din nou  cu mine, în care mi-am depășit cu mult așteptările în bine și în care, plecând de la un simplu zâmbet de copil am reușit să fac multe. Acum sunt ceea ce mi-am dorit: un om care alături de ceilalți aduce zâmbete copilașilor din spital. Programul în sine este mult mai complex și vreau să pot să îl parcurg, dar și mai mult, vreau ca la sfârșitul unui an să pot trage linie și să zic da, „Voluntar în Spital” a fost şi este ceea ce mi-am dorit mereu: un concept şi o echipă care mă defineşte.

Material scris de Alice Moldoveanu (iulie 2014)Voluntar activ.

_____________________________

18.LAURA DUMITRACHE

Bună! Sunt Laura… sunt economist şi mamă. Acum câţiva ani mi-am reevaluat viaţă profesională şi am luat decizia să mă apuc din nou de şcoală alături de fetele mele. Pe de o parte pentru a urma un vis mai vechi, pe de alta pentru a retrăi momentele frumoase din anii de studenţie. Şi, de ce nu, pentru a fi un exemplu pentru copiii mei. Aşa m-am decis să urmez facultatea de Psihologie.  Lucrez, învăţ, sunt mamǎ şi mi-a mai ramas şi puţin timp în care m-am decis să fiu voluntar. Timp liber? Am văzut că cel mai frumos mod de a petrece timpul liber este să ajuţi (aşa cum şi cât pot eu). Acesta a fost momentul în care am intrat timid, pentru prima dată în marea, frumoasa lume a voluntariatului din spitalul de copii Marie Curie.

Pentru mine a fi voluntar în spital, în special în cadrul Spitalului pentru copii Marie Curie, este o bucurie. A oferi câteva ore pe săptămână din viaţa mea înseamnă un efort foarte mic pentru un proiect atât de mare.   Zâmbetul copiilor, sclipirea de bucurie din ochii lor, liniştea mamelor (în special) şi a bunicilor cu care sunt micuţii internaţi, este tot ce îmi propun să realizez când ajung săptămână de săptămână în spital. Daca mai primesc şi o îmbrăţişare de la micuţi, atunci simt că fac ceva minunat…. şi nu numai eu, noi, toţi voluntarii din cadrul proiectului  credem că facem ceva minunat, împreună bineînţeles cu motorul nostru, Raluca Tănase.

Mi-am dat seama, pentru a nu ştiu câta oară că a fi lângă nişte oameni frumoşi, buni, calzi, care pun suflet în acest program de voluntariat, este completarea de care aveam nevoie pentru a mă simţi împlinită. Mi-am demonstrat că am spirit de echipă, că ştiu să mă adaptez uşor, empatizez şi sunt deschisă oricărui lucru nou. Iubesc oamenii şi sunt fericită atunci când văd că ceea ce facem noi, voluntarii, începe să aibă valoare într-o societate care a început să uite ce înseamnă a fi OM.

Îmi este foarte greu să aleg doar o experienţă din cadrul proiectului, pentru a v-o relata, pentru că în fiecare săptămână plec cu cel puţin o amintire plăcută. Am să încerc să vorbesc doar despre Mihai, un băieţel deosebit, încercat din greu la doar 8 anişori. Pe Mihai l-am întâlnit cu ocazia campaniei noastre “JOY JARS”, când am oferit boarcane vesele umplute cu cadouri, copiilor spitalizaţi. El era internat pentru recuperare în cadrul centrului Robănescu. În momentul în care am intrat în salonul unde era internat, el era cel mai trist copil pentru simplu motiv că el nu primise Joy Jars. In momentul când i l-am dăruit, chipul lui s-a transformat, avea cel mai fericit zâmbet pe care l-am văzut (şi am văzut multe). Ochii i s-au umplut de lacrimi doar pentru câteva momente…. pentru că în clipa următoare a răsturnat cadourile din borcănaş şi a început să le împartă pentru cei dragi: ”Ăsta este pentru tine bunico, ăsta pentru mama, ăsta pentru frate, pentru verişoara..“ ….. şi chipul lui se lumina din ce în ce mai mult. Era foarte bucuros şi fericit pentru că putea şi el să aducă puţină bucurie dăruind din cadoul pe care l-a primit şi el.

Acesta cred eu ca este esenţa acestui proiect – A dărui un strop de BUCURIE.
Felcitări Mihai / Felicitări Raluca Tănase/ Felicitǎri echipei “Voluntar în spital” şi…. mulţumesc ca m-aţi primit în grupul vostru. Material scris de Laura Dumitrache (iunie 2014). Laura este si in anul 2015, voluntar activ in proiectul nostru.

_______________________

999453_677514268955598_85667555_n

Era o zi cu soare…sau nu.
Ma plictiseam teribil in fata calculatorului, cautand ceva interesant pe un site de joburi (lucru pe care il faceam de ceva vreme)… tot rasfoind diverse siteuri si facebook-ul, dau peste un afis dragut pe care scria “Voluntar in spital”…”spitaaal, de cand visez sa lucrez acolo”, imi zic. Pun mana pe telefon si numaidecat sun la acel numar…a urmat interviul si apoi plasarea.
Fac voluntariat de putin timp dar pot spune ca oamenii cu care lucrez au ajuns sa-mi fie dragi, sunt genul ala de oameni care iti intra la suflet cu o singura privire; e minunat sa poti face ceva pentru a-i ajuta pe altii, fiind platit in zambete, imbratisari, priviri calde si multumiri.
Aprecierea are o valoare motivationala inedita, te impinge sa faci gesturi de care nu stiai ca esti capabil.
Va multumesc pentru curaj, implicare si implinirea pe care m-ati facut sa o simt! (IANBUARIE 2014)

Material scris de ANDREEA GEORGIANA DUMITRU, FOST VOLUNTAR.

____________________________

1525489_571911489568171_283502161_n

În primavară cu parfum de libertate post-decembristă, purtând cu mândrie într-un buzunar diploma Facultăţii de Transporturi şi în celălalt repartiţia către o autobază forestieră undeva prin Argeş, ceva mă trăgea de mânecă înspre „Cealaltă Chestie”. Aceasta era dorinţa şi plăcerea de a mă juca şi îngriji copilaşi. Iată-mă, aşadar, în epoca fără Internet şi telefonie mobilă, doar cu timide rubrici de Anunţuri prin ziarele începutului Noii Ere, bătând la porţile leagănelor de copii din Bucureşti. Cu întristare, primeam de peste tot, într-un glas parcă vorbit dinainte, acelaşi răspuns care-mi spărgea timpanul şi-mi frângea aripile inimii: „Statul a investit 5 ani în tine ca să te faci Inginer, du-te şi fă-ţi meseria, lasă-ne pe noi să ne facem treaba, că ştim mai bine!” Şi m-am dus să-mi fac treaba; 20 de ani am umblat pe Câmpurile şi Dealurile Ingineriei. Au fost ani plini de satisfacţii profesionale. Cu acest bagaj încărcat de experienţă de viaţă, acum câţiva ani, mi-a revenit în minte, dar mai ales în suflet, sentimentul de cu 2 decenii în urmă. Şi atunci, după navigări pe modernul Internet deja, am făcut primii paşi în Voluntariatul Social.
Al doilea popas pe acest Tărâm al Speranţei l-am făcut toamna trecută, cu „Voluntar în Spital”, când am aflat cu mare bucurie că pot aduce un zâmbet în plus pe chipul copilaşilor din Spitalul Marie Curie. Cea care m-a întâmpinat cu braţele deschise şi mi-a povestit cu mult suflet despre acest Proiect a fost draga Raluca Tănase, un om cu dăruire necontenită pentru micuţii ce-şi petrec zilele în acest spital.
La Secţia de Recuperare sau în Ambulatoriu, cât timp aceştia aşteaptă să intre la medicii care să le uşureze suferinţele, noi, voluntarii, punem picătură cu picătură din sufletul nostru pentru a le aduce alean copilaşilor în clipele lor grele, care, adesea se transformă în zile, săptămâni, luni, ani, poate chiar o viaţă întreagă. Şi atunci, în momentele acelea în care zărim pe chipul lor zâmbete şi observăm că le râde sufletul, iar durerea sau tristeţea lor lăuntrică este îndepărtată prin chicote, creativitate şi joc, uităm cu totul de grijile noastre şi nu poate fi descrisă în cuvinte satisfacţia dăruirii; pielea încreţită de emoţie şi o lacrimă în colţul ochiului sunt doar efecte aparente.
Am o mare bucurie că am reuşit să îmbin munca de „inginerat” cu cea de dăruire pentru copii…Cât de bine este să te laşi purtat de chemarea sufletului, adunând astfel cele mai frumoase amintiri în tolba vieţii!….

Material scris de Cristina Băluţă (aprilie 2014) – voluntar activ.

_______________________

10.ELENA MINCAN

Eram in scoala de vara de la Varatec cand am fost indrumata pentru prima oara de mentorul meu (L.N.) sa fac terapie. Tot el mi-a facut cunostinta atunci cu G.M., care mi-a vorbit despre acest proiect… dupa cateva luni am cautat-o pe Ralu, Ralu , o Älba ca Zapada venita parca din povesti printre noi pentru a face zilele copiilor mai frumoase si luminoase.
A doua zi dupa interviu am inceput activitatea alaturi de Silvia in salonul 9 de la centrul de recuperare. In ziua aceea am desenat si ne-am jucat cu Mihaela, cele doua Marii, Raul, Ionut si fratele sau Vasile…. Vasile, primul copil cu care am venit in contact si care a ramas in sufletul meu. Un inger cu aripile frante dar cu un suflet minunat si o vointa ce rar intalnesti. Acela a fost momentul cand mi-am dat seama ca mi s-a implinit o mare dorinta: aceea de a avea puterea sa ofer dragoste, bucurie, iubire… posibilitatea de a da din preaplinul inimii mele…
In timp am cunoscut pe Ionut, Oana, Ionela si multi alti copii frumosi, destepti, dar… (Doamne!), plini de suferinta. Bucuria mea {si acesta este motivul pentru care ii multumesc lui Dumnezeu si apoi Ralucai} este ca mi s-a dat sansa sa aduc un pic de lumina si sa incerc sa alin pentru putin timp durerea din sufletele acestor copii.
Au trecut 5 luni de cand suntem impreuna in ceea ce se cheama „Voluntar in Spital”…timpul a zburat si eu m-am schimbat. Am gasit acel izvor nesecat de bunatate din sufletul meu, datorita acestor ingeri. Ma simt implinita si mult mai umana.
Ma bucur ca am cunoscut atat de multi oameni frumosi care se dedica binelui: Mihai, Silvia, Simona, Magda, Monica, Ruxandra, Iuliana, Cami, Alina, Andreea …si toata echipa! La multi ani „Voluntar in Spital”, sa cresti mare si voinic si sa continui ceea ce ai inceput…si, la cat mai multe fapte bune !!! —

Material scris de Elena Mincan (ianuarie 2014) – fost voluntar.

______________________________________

20130829_145128

Am devenit voluntar aproape din intamplare: cautam sa fac ceva cu viata mea, dupa ce am terminat masterul si am incercat sa ma angajez. Constatasem ca, dupa interviuri, nimeni nu ma mai suna inapoi, asa ca am zis: decat sa-mi gasesc o „resedinta” permanenta in fata calculatorului, mai bine incerc sa gasesc un voluntariat care sa ma poata ajuta sa fac o diferenta !
Asa am descoperit proiectul “Voluntar in spital”.
Recunosc ca n-am prea avut de-a face cu spitalele, poate doar din povestile (uneori de groaza, alteori extraordinare) prietenilor sau din reportajele din media. Totusi, am zis sa vin la interviu sa vad cum e… ”poate gasesc ceva care-mi place”. Cateva zile mai tarziu, am primit un telefon de invitatie, de la o prietena, sa participam la o activitate la sectia/spitalul de recuperare. Initial am crezut ca o sa stau, o sa privesc si o sa fac poze (asta era sarcina mea initiala), insa, cu ajutorul celor doua fete (Cami si Cristina) m-am implicat in ceea ce faceau si chiar am plecat de la spital cu mai multa energie decat am venit.
Inca mi se mai spune ca sunt un copil, uneori in sens de repros… aici insa, este mediul in care pot atat sa “dau in mintea copiilor”, cat sa si invat lucruri noi.
Este un proiect care creste sub ochii nostri si cu siguranta va ajunge departe. Tot ce are nevoie este voluntari dornici sa petreaca putin timp facand copiii sa uite ca sunt in spital sau la consultatiile, unde timpul de asteptare pare uneori infinit. Material scris de SIMONA NANUTI in decembrie 2013 – fost voluntar.

______________________________________________________________________________________________

555326_693598814003602_617832838_n

“Povestea mea e simpla si frumoasa (asa cum ma incapatanez sa vad viata pe care o traiesc): am 39 de ani, sunt sotie, mama, fiica, sora, prietena, studenta si femeie. Am multe roluri pe care le iubesc si le traiesc cu bucurie in fiecare zi, dar, cel mai drag imi este cel de mama. Poate ca el m-a facut sa vin spre acest program, pentru ca imi place sa vad copiii zambind, imi plac copiii care se joaca si care ne fac si pe noi, adultii, sa fim din nou copii.
Am auzit de “Voluntar in spital” de la o prietena care mi-a spus cateva cuvinte despre program in vara asta. Chiar de cand am auzit despre asta mi-am propus sa imi fac timp si sa vin sa vad daca ma pot implica cumva in program. Obiectivul meu era (si inca este), sa aduc macar un zambet pe fata unui copil.
Ceea ce am gasit aici mi-a intrecut cu mult asteptarile: atunci cand un copil iti zambeste si te imbratiseaza, desi te cunoaste de cateva minute, atunci cand un parinte iti atinge mana si ii simti emotia si bucuria pe care o traieste, atunci cand oamenii cu care “lucrezi” sunt atat de calzi, de buni si de frumosi…ce ti-ai mai putea dori?
Imi impart timpul intre programul copiilor (gradinita si scoala, teme pentru acasa, iesit in parc sau la alte activitati), cursurile la care merg (6 zile din 7), treburi administrative si de familie, si familia cealalta, a voluntarilor….
Voluntariatul in spital a devenit parte din programul meu, parte din viata mea. Sigur, nu e usor, dar e atat de frumos! Putem face atat de multe lucruri frumoase, cu atat de putine costuri! Totul e sa vrei sa te implici, sa fii schimbarea pe care o doresti in lume! Totul depinde de noi. ”
Material scris de Florina Haritonov in luna decembrie 2013  – (fost voluntar).
_____________________________

untitled

Numele meu este Anca, am 26 de ani si sunt absolventa a Facultatii de Psihologie. Iubesc copiii de cand eu insami eram un copil si ma numar printre norocosii care nu muncesc ci se joaca, incercand sa recupereze copiii cu autism.
Povestea mea de voluntar incepe la ora 3:45. Sambata dimineata. Doar ce ajunsesem acasa dupa o seara obisnuita de vineri petrecuta in oras. Pe scurt: fum mult, muzica buna sau rea, prieteni noi sau vechi, oameni tristi sau mult prea veseli.
Mi-am facut un ceai, m-am bagat in pat si am inceput sa ma gandesc un pic la mine. Oare sunt fericita ? Hmmm, pai cum sa fiu fericita cand perechea de pantofi urmarita in vitrina de saptamani intregi a disparut, tipul de care imi place nu mi-a mai dat niciun semn de zile bune, rochia negra de la h&m nu mai este pe nr-ul meu, biscuitii cu ciocolata facuti mai devreme au iesit un pic prea crocanti si unde mai pui ca maine anunta astia ploi?!? Cum naiba sa fiu fericita?
Ei, bine! DA, eu chiar sunt fericita! Pentru ca, spre deosebire de alti oameni mai putin zambareti, eu stiu ce ma face fericita: copiii, florile si fericirea altora! Sunt fericita si stiu ca as putea sa fiu SI MAI fericita! Cum? Ajutandu-i atat cat pot pe cei care au si mai mare nevoie de cateva clipe de fericire pe care imi doresc si stiu ca pot sa le ofer. Asa ca, uitand de ora tarzie, am pus imediat mana pe telefon si i-am trimit un mesaj unei prietene care mergea deja ca voluntar la Spitatul Marie Curie.
Am cunoscut-o apoi pe Raluca Tanase, un om minunat, acel om care a pus bazele proiectului “Voluntar in spital” si care si-a dedicat timpul si inima spitalului. Un om care mi-a acordat toata increderea si care mi-a facut cunostinta cu micutii pacienti si cu povestile din spatele patului de spital.
Iar prima mea zi in spital a fost extraordinara! Si asta pentru ca si eu, asemenea printului din poveste, am crescut in 2 ore cat cresc altii in ani. Atat de multe emotii, atat de multe batai de inima la vedea copiiilor, atat de multe zambete primite din partea lor, atat de multe lectii de viata, atat de multa forta si maturitate, atat de multe nevoi si atat de putin timp?!? Nu este un lucru usor sa faci asta, insa satisfactiile sunt inegalabile si multumirea sufleteasca este greu de descris in cuvinte. Si asta pentru ca fiecare om simte altfel! Dar ce stiu sigur este faptul ca micutii de acolo ofera la fel: iti zambesc, iti fac un desen doar pentru tine, iti canta un cantec sau iti spun o poezie, gasesc forta sa-ti spuna o gluma chiar daca sunt prinsi in perfuzii, se uita in ochii tai, te strang de mana si iti multumesc din tot sufletul lor, in felul lor, uneori fara cuvinte. Si in fiecare zi te surprind cu lectii de viata care te fac sa fii mai putin ignorant, te fac sa apreciezi ceea ce ai si sa-ti fie rusine cu unele mofturi pe care le credeai probleme grave.
Am plecat de acolo alt om. Un om mai bogat spiritual, mai constient de nevoile existente in spitalele din Romania, mai ancorat in realitate, mai dornic de a face ceva pentru copiii de acolo. Asa ca am inceput sa povestesc experienta mea tuturor celor care au avut urechi sa auda si suflet sa ajute. Si astfel, am revenit in spital de fiecare data cand am avut putin timp liber sau prin alte suflete calde care, ascultandu-mi povestea, au vrut si ele sa fie fericite ajutand.
Iar acum, daca ar fi sa imi doresc ceva legat de povestea mea ca voluntar, ar fi ca ea sa se continue la fel de frumos, sa pot s-o scriu mult timp de-acum incolo si sa pot contura in ea si alte personaje care vor sa ofere si sa primeasca fericire. Aaaa, si daca ziua ar avea 30 de ore ar fi si mai grozav!
Iar in incheiere nu pot sa nu te intreb: pe tine ce te face fericit?

Material scris de Anca Mihaela Pâsălău (fost voluntar), in  luna ianuarie 2014.

______________________________

983576_554937497881018_1857284584_n
Experiențele de zi cu zi dau calitatea vieții mele. Întotdeauna am căutat frumusețea clipei trăite cu pasiune, conexiunile pe care să le creez cu ceilalți, iar toate acestea le-am găsit deseori în activitățile de voluntariat. Pentru mine, un izvor de asemenea momente prețioase a fost timpul petrecut în cadrul proiectului „Voluntar în spital”. Într-un parteneriat de 3 luni, am reușit să acumulez experiență și momente prețioase lucrând alături de copii din sala de așteptare a spitalului Budimex („sala de așteptare”, adică locul special amenajat de coordonatoarea proiectului, Raluca Tănase, un lider deschis și apropiat de toți voluntarii săi). Prin intermediul ludo-terapiei am reușit să aduc zâmbete pe fețele copiilor, care mi-au oferit în schimb energie și optimism și, desigur, sentimentul minunat pe care îl am de fiecare dată când lucrez alături de cei mici, o căldură și o duioșie care durează întreaga zi. Împreună am desenat, am „gătit” (la cuptorul de jucărie!), am făcut și curse de mașini, am colorat prințese și am învățat să socotim. Pe unii copii i-am ținut de mână cât își încercau nesiguri primii pași pe culoare, altora le-am spriijini creionul ajutându-i să-și scrie numele. Sentimentul a fost întotdeauna copleșitor, mai mult decât i-aș fi putut influența și „vindeca” eu pe ei, m-au influențat ei pe mine. Pot să spun că la sfârșitul acestei experiențe sunt mai răbdătoare, mai responsabilă, am învățat atâtea, cum să atragi și să menții atenția unor copii, cum să te descurci cu micuții cu diferite afecțiuni, de la cele ușoare, precum vorbire întârziată și probleme de auz, la cele grave, precum autism sau retard. În afară de atribuțiile specificate de post, am avut ocazia de a petrece momente frumoase peste program pictând sau asamblând mărțișoare și plănuind noi activități împreună cu ceilalți voluntari, care alcătuiesc cu toții o familie unită și plină de voie bună.
Proiectul „Voluntar în spital” este pentru mine una dintre cele mai bogate și mai valoroase experiențe pe care le-am avut, o experiență pe care sunt hotărâtă să o reiau de fiecare dată când voi avea ocazia, continuând să merg la activitățile desfășurate, atunci când timpul îmi va permite. (Mai 2014)

Material scris de Sorina Florea – fost voluntar.
______________________________________

SL371415

Totul a inceput intr-o noapte, o noapte in care eram mai hotarata ca niciodata in a-mi gasi un loc de munca.

Pentru un tanar psiholog, la inceput de drum, o zi cu soare se poate transforma intr-o furtuna. In mijlocul furtunii o mica raza de soare, o mica speranta imi fura un zambet si ma lasa fara suflare. Nu a mai contat ora, ceasul afisand ora 3 dimineata,ci am reactionat impulsiv, am completat si trimis. La fel de impulsiv si rapid a fost si raspunsul. Nici 7 ore nu trecusera si numaidecat telefonul a sunat pentru stabilirea unui interviu.

Acest program mi-a schimbat viata,m-a facut sa ma regasesc pe mine insami si calea pe care sa o urmez pe viitor in pregatirea profesionala.

Echipa ” Voluntar in spital ” este plina de oameni minunati, frumosi, deschisi si sufletisti care te implica, motiveaza si incurajeaza in activitati cu grad ridicat de dificultate si dezvoltare personala.

Va multumesc pentru caldura cu care ne primiti pe noi,voluntarii si viitori psihologi dar si pentru increderea acordata in a dobandi experienta si cunostinte practice.

Cei mai importanti sunt sufletelele micute, pline de speranta, jucause si cu un viitor in fata ai spitalului Clinic de Urgenta Marie Curie. Existam pentru cei mici si acestor minunati ingerasi ar trebui sa le multumim si sa le fim recunoscatori pentru caldura, gingasia si entuziasmul cu care ne primesc in fiecare zi !! (Aprilie 2014).

Material scris de STEFANIA STANCIU, fost voluntar.

______________________________

10425529_658445437559417_687366895_n

Buna! Eu sunt Tomescu Cristina, am 23 de ani si sunt studenta in anul IV la Facultatea de Medicina.
Povestea mea ca voluntar incepe din anul 2009, de cand am devenit voluntar al Crucii Rosii Romane Filiala Sector 4. Am inceput atunci cu mult entuziasm, cu dorinta de a ajuta copiii si nu numai, si cu intentia de a ma dezvolta personal. Lucrul cu oamenii m-a ajutat foarte mult sa imi imbunatatesc abilitatile de comunicare si relationare cu diverse tipologii de persoane, ceea ce imi foloseste in domeniul pe care mi l-am ales.
Intentionand sa imi aleg pe viitor o specializare pediatrica, mi-am dorit foarte mult sa particip la activitati de voluntariat cu copiii spitalizati. Anul acesta am aflat de proiectul “Voluntar in spital” de la M.S. Curie si din luna februarie am realizat o frumoasa colaborare intre acest proiect si Filiala Sector 4 a Crucii Rosii. Este o onoare pentru mine sa fiu coordonatoarea acestei colaborari si sunt mandra de colegii mei care sunt la fel de entuziasmati ca si mine sa lucreze cu copiii.
Pe langa dezvoltare personala, aici experimentez si lucrul in echipa alaturi de persoane minunate care isi dedica timpul lor din suflet copiilor aflati in suferinta. Cea mai de pret rasplata pentru ceea ce ofer este multimea de zambete inocente ale copiilor alaturi de care petrec cateva ore din zi.
Pentru mine este si un mod de deconectare, de evadare din rutina zilnica. Avem nevoie uneori sa dam in mintea copiilor si sa ne aducem aminte de cea mai fericita perioada din viata noastra, atunci cand norii pareau vata de zahar, curcubeul avea la capatul sau bomboane colorate, iar Zana Maseluta ne punea banuti de ciocolata sub perna.
Daca iti doresti si tu sa ai parte de cel putin un lucru din cele scrise de mine aici, te invit sa fim colegi in cadrul programului “Volunar in spital”, unde sigur ne vom imprieteni (Mai 2014).
Scris de CRISTINA TOMESCU, fost voluntar.
__________________________________________________________________________________
1482113_797885093571755_1981470912_n
“Un baietel cu care lucrez mi-a spus intr-o zi ” Cami, este ataaat de greu sa fii bun!”
Initial am incercat sa-l conving ca nu-i asa, apoi mi-am dat seama ca este intr-adevar greu sa fii bun. Intr-o lume in care suntem permanent in viteza, este greu sa te opresti si sa oferi si altora, sa-i asculti sa le intelegi nevoile.
Voluntariatul in spital mi-a oferit o noua si minunata perspectiva asupra lucrurilor. Am intalnit aici o alta realitate, o realitate pe care nu o cunosteam, copii romi care nu vorbesc limba romana si care nu au auzit in viata lor de plastilina (dar cu o dorinta imensa sa invete), copii din centre de plasament…
Mi-am inghitit lacrimile si am continuat sa zambesc in timp ce o fetita institutionalizata striga ”mama” catre toate femeile din salonul in care se afla. Iar ”mama” intarzia sa raspunda….
De la copiii de la „recuperare” am invatat ce inseamna sa lupti, iar zambetul si veselia lor, in ciuda marilor probleme pe care le aveau m-au facut sa fiu un om mai optimist.
Colegii mei din echipa Voluntar in spital sunt oameni minunati. Oameni buni, frumosi, cum nu am crezut ca o sa intalnesc. Ma bucur ca am sansa sa fac parte din aceasta echipa.
Sunt convinsa ca fiecare din noi poate sa contribuie la schimbarea sistemului medical romanesc, ca voluntarii pot sa indulceasca sederea copiilor in spital, ca zambetul si voia buna alina suferinta si grabesc pasii spre vindecare” –

Material scris de Cami Matei in decembrie 2013. Cami este acum implicata in alte proiecte, dar ii multumim pentru tot timpul acordat copiilor.

______________________________________

28.BIANCA ARHIRE

După câteva luni petrecute în sfera voluntariatului în spital, înconjurată de atâtea persoane cu un suflet mai mult decât mare, mărturisesc că părăsesc această familie (căci în sinea lui, voluntariatul ne unește și ne aduce laolaltă întocmai ca pe o familie) cu o oarecare nostalgie. “Călătoria” mea a început acum nu foarte mult timp când m-am decis că ceea ce vreau să fac este să ajut. Un proverb grecesc spune că “O civilizație înflorește atunci când oamenii plantează copaci în umbra cărora nu vor sta niciodată.” Așadar, cu toate că am lucrat cu copii pe care poate n-am să mai am ocazia să-i întâlnesc și o a doua oară, m-am străduit pe cât posibil să le “desenez” un zâmbet pe față,să le ușurez așteptarea atunci când am fost acolo, fie la sala de joacă, fie la centrul de recuperare, fie în salonul de spital. Drumul pe care l-am ales, și anume acela de a deveni medic, deși este unul lung și poate chiar dificil, are la capătul său o răsplată spirituală, la fel cum a avut și voluntariatul pentru mine. Am dobândit câteva calități fără sa fiu însă conștientă de ele în primă instanță și cert este că am fost foarte încântată când un pacient care îmi este și prieten a venit într-o zi și s-a uitat la ceea ce făceam în timp ce aștepta, iar ziua următoare mi-a spus “E uimitor cât de răbdătoare erai ieri cu copiii”. Am învățat, ce-i drept, să am mai multă răbdare, atât cu copiii, cât și cu mine însămi. Am învățat că în spatele unei fețe zâmbitoare și inocente de copil, de cele mai multe ori poate sta o poveste uluitoare la care nu te aștepți și am învățat că nu costă absolut nimic să dai o mână de ajutor unei persoane aflată la nevoie. Lucrurile astea mi-au schimbat radical viziunea și sunt mai puțin critică decât eram înainte. Voluntariatul chiar a reprezentat o împlinire interioară și mă bucur că am putut să am parte de această experiență pe care o valorific și pe care n-am să o uit ținând cont de faptul că a fost și primul voluntariat din care am făcut parte și sper ca pe viitor să aud cât mai multe despre proiectul “Voluntar în spital” și să declar mândră faptul că și eu am făcut parte din proiect.
Îi mulțumesc doamnei Raluca că m-a primit și că a contribuit la modelarea personalității mele și de asemenea mulțumesc tuturor voluntarilor cu care am intrat în contact, pentru că au fost întodeauna binevoitori și prietenoși.

Material scris de Bianca Arhire (8 iulie 2015)- Fost voluntar.

_____________________

11202646_743215902467605_9151957173449469780_n

Numele meu este Florina-Daniela Andrei şi am studiat psihologia, în cadrul Universităţii din Bucureşti. Am aplicat pentru voluntariat aici, la spitalul Marie Curie (Programul “Voluntar in Spital”), plecând de la necesitatea de a realiza ore de practică, întrucât, în prezent, sunt masterand în domeniul Consilierii şi Psihoterapiei Copilului, Cuplului şi a Familiei. Astfel, aveam nevoie de interacţiuni şi lucru cu copii, aşa că profesorul coordonator m-a îndrumat către acest loc…spitalul Marie Curie, un loc unde copilăria nu îşi pierde, nicio clipă, farmecul, indiferent de contextul în care se află. Mulţi dintre noi, adulţii, am spune că e o lecţie de viaţă, dar aceasta nu este decât interpretarea pe care noi o dăm față de ceea ce vedem şi experimentăm în lumea copilăriei, când, de fapt, nu este nimic mai mult decât decât esenţă, simplitate, naturaleţe… Copiii nu sunt preocupaţi să ne ofere lecţii de viaţă, ei sunt preocupaţi să fie aşa cum sunt ei de fapt: frumoşi, gingaşi, liberi…liberi în lumea lor proprie, liberi într-o lume a jocului, capabili să reziste oricărei situaţii, tocmai datorită FRUMUSEŢII lor, ca fiinţe umane.
“Voluntar in Spital” este pilonul a tot ceea ce, în incinta spitalului Marie Curie, este posibil. Este ceea ce, în urma experimentării, îl pot numi un mediu în care, dacă dai speranţei o şansă, aceasta va veni. Îmi este clar că lucrurile asupra cărora ne concentrăm atenţia sunt cele care determină calitatea experienţelor noastre şi îmi place să cred că nimic din ceea ce experimentăm nu este întâmplător, la fel şi experienţa mea aici… M-am oprit asupra unui mediu în care am găsit frumuseţe umană, un element indispensabil OMENIEI. M-am bucurat să fiu în contact cu oameni de calitate, cu oameni implicaţi şi devotaţi muncii lor, cu oameni care ştiu să iubească, nu să condiţioneze iubirea. Şi am primit iubire, am primit zâmbete, am primit veselie şi bucurie de la copii care sunt capabili să facă asta, chiar dacă sunt bolnăviori. Toată viaţa voi susţine cu tărie- NU SUBESTIMAŢI NICIODATĂ COPIII, căci ei sunt capabili de mult mai multe lucruri decât cred adulţii. Copiii au resurse nebănuite, iar noi, adulţii, trebuie să le valorificăm cât mai mult cu putinţă! Cum putem face asta? Cu iubire sinceră, autenticitate şi sinceritate… Ei asta cer, pentru că pentru ei e foarte simplu să ofere aceste trei elemente. Iubiţi şi lăsaţi-vă iubiţi, pentru că fericirea nu poate fi urmărită, ea poate doar să urmeze!
Cu mult drag, un om simplu în căutarea simplității…

Material scris de Flori Andrei (18 august 2015) – Fost Voluntar.

_____________________________________

25. ALEXANDRU DUMITRU

Numele meu este Dumitru Alexandru-Claudiu, am 17 ani si sunt elev la Colegiul National “Ion Neculce” si m-am inscris, in urma cu trei luni, la acest voluntariat cu scopul de a descoperi ce materie imi place mai mult dintre biologie si chimie, fizica fiind exclusa din start, deoarece nu sunt pasionat de mecanica sau electricitate si nici nu vreau sa merg la Politehnica la Facultatea de Automatica. Dupa un timp am realizat ca nu poti desparti chimia de biologie, deoarece pentru Facultatea de Medicina ai nevoie sa stii atat biologie, cat si chimie, iar in organism se produc reactii chimice si daca stam sa ne gandim putin, amandoua materiile au la baza energia, fiindca fara energie nu ar exista viata si nici posibilitatea de a obtine noi compusi chimici pornind de la substante comune sau mai putin comune.
Avand dorinta de a afla materia mea preferata, am hotarat sa ma inscriu la acest voluntariat, auzind ca avem grija de copii (ne jucam cu ei la sala de joaca, le facem cadouri impreuna cu ei la recuperare). Ajuns la interviu, care trebuie trecut de toti cei care vor sa devina voluntari, am fost emotionat fiind si prima mea experienta de acest tip, dar am reusit sa urc si acesta treapta capatand experienta pentru viitoarele interviuri de angajare, ceea ce din punctul meu de vedere este un avantaj. In fiecare zi de voluntariat mi-a facut placere sa ma joc si sa le fac daruri unor soldati foarte bine inarmati cu dragoste, bucurie si rabdare, copii care nu se gandesc la micile lor defecte. De exemplu, am intalnit cu baietel care desi avea o problema la picioare, despre care nu l-am intrebat, deoarece mergea diferit fata de ceilalti oameni, nu a vrut sa-l ajut sa isi duca torturile la salon, “delicatese” facute impreuna pentru pisica lui si pentru el.
In tot acest timp de voluntariat, care nu este prea mare (trei luni), m-am simtit folositor atat pentru copii, deoarece i-am facut sa mai uite de problemele lor, daca le constientizau, cat si pentru ceilalti voluntari, pentru ca nimanui nu ii strica un mic ajutor.
Ii multumesc doamnei Raluca pentru faptul ca mi-a oferit ocazia sa traiesc sentimentele unui asistent pediatru si voluntar si multumesc tuturor voluntarilor cu care am interactionat, printre care se numara si doamna Iuliana, pentru simplul fapt ca m-au acceptat in familia lor cea mare, care se numeste “Voluntar in spital”.

Material scris de Alexandru Dumitru (19 mai 2015), un voluntar foarte activ si implicat in programul nostru.

___________________________________

29.TANIA CALINOIU

Salutare! Eu sunt pasionata de medicina de cand eram un copil mic care isi pansa “pacientii” de plus, sunt acea persoana care mergea cu toti colegii la cabinetul medical cand aveau nevoie de ajutor si care incerca sa aibe grija de toti. Cu toate acestea, medicii erau oamenii pe care ii detestam cel mai mult incepand cu varsta de 5 ani jumatate, din cauza unui streptococ care m-a terorizat cu injectii. De atunci, cu mare greutate ma mai duceau ai mei in incinta unui spital, iar atunci cand reuseau, toata lumea stia ca Tania Calinoiu a venit la medic sau la analize.
Fiind un copil curios, mai mereu stateam pe langa mama cand urmarea emisiuni sau seriale legate de medicina, cum ar fi Dr. House sau Grey’s Anatomy. O intrebam mereu ce inseamna o boala si cum se manifesta alta, si asa am ajuns sa stiu din ce in ce mai multe lucruri decat ceilalti de varsta mea despre medicina. Cu cat aflam inca un lucru nou, cu atat voiam sa aflu mai multe despre aceasta stiinta speciala.
In toamna anului 2014 am decis ca este momentul sa fac ceva pentru copiii ca si mine carora le bate inima de 10 ori mai tare decat de obicei atunci cand aud “mergem la doctor”.
Cine sunt eu? Sunt acea rotita mica dintr-un circuit mare cu oameni speciali, care aduce pe fata unor copiii internati sau doar in vizita la Spitalul Marie Curie un zambet. Chiar daca probabil sunt o exceptie in cadrul acestui proiect, deoarece nu sunt atrasa de facultatea de medicina, ma bucur de fiecare secunda petrecuta in aceasta echipa de oameni frumosi, fac tot ceea ce fac la spital cu zambetul pe buze, ma joc cu copii si ii ajut sa isi depaseasca fricile peste care si eu am trecut odata cu timpul.
“Voluntar in spital” m-a dezvoltat ca si individ si sunt recunoscatoare tuturor celor care fac parte din acest proiect.
Jos palaria intregii echipe “Voluntar in spital”!

Material scris de Tania Calinoiu (11 mai 2015) – VOLUNTAR ACTIV.

_____________________________________

30. COSTIN GABRIEL BOIERASU

Numele meu este Costin- Gabriel Boerasu, am 16 ani si sunt elev la Colegiul National Sf. Sava din Bucuresti. Totul a inceput anul trecut cand am pornit catre o destinatie frumoasa, dar care implica un drum lung si anevoios: cariera de MEDIC.
Cum am ajuns sa iau acesta decizie? Conduceam masina numita TIMP, pe un drum numit VIATA; mergeam rapid si hotarat catre adolescenta si, apoi, catre MATURIATE. Drumul lin si drept se bifurca la un moment dat. Ajunsesem la o intersectie cu doua indicatoare, si o casca magica in care puteam explora 3 min fiecare destinatie.
Boboc fiind, imi asez entuziasmat casca pe cap: Ma urc intr-un avion mic, usor si plec la drum. Totul frumos, soare, nori albi, dar destinatia era una monotona. Aveam sa urmez niste algoritmi precisi pentru a fi fericit, lumea se transforma usor usor in roboti fara sentimente si programati pentru a face un singur lucru – a creste usurinta cu care realiza anumite lucruri. La inceput parea frumos, dar, fara gropi parca drumul (viata) nu mai avea acelasi farmec. Aceasta destinatie a reprezentat prima mea alegere in cariera .
Tic Tac…Cele trei minute s-au scurs asa ca revin la acea intersectie. Cel de-al doilea drum era unul de munte, off-road, cu denivelari, dealuri si multe obstacole. Descurajat de aspectul drumului, turez masina si ajung intr-un loc frumos, linitit, cu multi oameni plini de speranta care nu incearca sa ocoleasca gropile din drum, ci fac tot posibilul sa le acopere, fara a uita prin ce au trecut pana a ajunge sa maerga pe autostrada (medici).
Una peste alta, ma intorc la intersectie si ma gandesc: Sa aleg drumul mai usor, dar care ma va duce la un loc monoton si comun, sau sa aleg drumul mai greu, care imi va oferi satisfactii morale si bucurii?! Raspunsul este cat se poate de previzibil, am ales MEDICINA.
De aici au decurs toate. Initial am cautat un loc unde sa pot ajuta oamenii si, in acelasi timp, sa descopar mai multe din tainele acestei meserii. Am ajuns sa fiu ,,Volunar in Spital’’ si sa aduc bucuria pe fetele copiilor bolnavi internati in spitalul Marie Curie. Consider ca aceasta alegere a fost una inspirata si am invatat sa descopar povestea din spatele banalei dureri in gat. Cu timpul am capatat si titlul de “VOLUNTARUL LUNII’’, in semn de apreciere al timpului donat copiilor.
Ii multumesc doamnei Raluca Tanase pentru ca mi-a oferit aceasta oprtunitate si ca a fost pro opiniilor si ideilor mele inca de la inceput.

Material scris de Costin Gabriel Boerasu (7 mai 2015) – voluntar activ.

_______________________________________

31.RUXANDRA BIBA

We love Ruxandra Biba. This is her volunteer story:

“Nameless story (because I’m out of epic tittles) Sup’ people? Before I say anything, I must warn you, usually, I don’t write about myself, I don’t even write stories about real people, so don’t be surprised if there’ll appear some fairies or dragons around here. I may be a volunteer but I’m still 14 years old. Everything started sometime around November. My mom was working there since the 10th of October and she was showing me pictures of her and the children there every time she came back home and I begged her to take me there with her and she promised to take me there sometime. Who knew she would have taken me there a month later. The first thing I ever did was arts and crafts (painting fabulous magnets), which was awesome; this was what I did after I came from school every Tuesday, Thursday or Friday.
Then, on Saturdays I was going with my mom and other volunteers at the recovery center and play with the sick children. And surprisingly, everything came natural. I played with them, helped them draw and everything was awesome. I’m not going to say anything about what I felt because you need to feel it yourself and appreciate it at its true value. I think that what made me want to go there and work was the way mom told me how fun was to make those children smile and the fact that I wanted to help somebody that needed my help. I think that the more you help someone, the happier you become. But what kept me there was the happiness I was feeling, because, if you get to know me, you’ll see that everything I do I do it only if it makes me happy, because in my opinion, life is too short to do things I don’t like; so just keep it simple. I remember that on my Birthday, 20th of February, they given me my volunteer contract as a gift. The people there welcomed me and took me in like any family would. Maybe it’s just because I’m the youngest or just because they like me the way I am, but they became my second family and I can feel their warmth. So, their affection is the second reason for me to stay there and help. They proved me that you don’t need to be blood related to become a family and most important, that you don’t need to be famous and have a lot of money or hidden interests as bigger corporations to donate your time and very soul to charity, maybe those people have their own problems and don’t have such a pink life, but they find the strength to paint the life of others in pink even if that means there will be no more paint left to them. They understood the needs of others and I watch and help them to make this family bigger and have more resources and more people. Because the bigger the family, the more paint and the more paint the bigger the happiness. Sacrificing and giving is a common matter here. Everything we do, we do it to help. I’ve met here great people – kindhearted people that showed me that it is possible. They showed me that you don’t need to be selfish to have; all you need to do is give and it will be given to you, and all this with great fun on the side. There are many other great things that inspired me and made me stay: the kids, the people, their smiles, but if I say it all, I’ll ruin the surprise. So if this is what you’re looking for, if you don’t know what to do next (like me) then come to us. And don’t worry, everything can be learned. You just need the right teacher. My story still isn’t finished, and I don’t intend to finish it too soon. Yours could just be starting. This is my beginning. By the way, I brought a lot of paint, a whole rainbow :)))

by Ruxandra Biba (18 august 2014) – active volunteer.

______________________________

24.CORA SIBIESCU

Totul a început acum un an, când eram la începutul clasei a XI-a. Deoarece îmi doream foarte mult să învăţ primul ajutor, am ajuns voluntară a Crucii Roşii Române. În urma acestor cursuri, am realizat că a fi voluntar înseamnă mult mai mult decât învăţarea unor anumite tehnici de ajutor. Am învăţat sa îi iubesc pe cei din jur, cu calităţile şi defectele lor, să îi înţeleg, să fiu mai tolerantă şi, astfel, în mine a izvorât o şi mai mare dorinţă de a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie.                   După terminarea cursurilor, îndrumată de cei de la Crucea Roşie, am ajuns să particip şi în cadrul proiectului “Voluntar în Spital”, un proiect care are ca scop alinarea suferinţei şi aducerea unui zâmbet pe fetele copilaşilor din spitalul Marie Curie.

Noi, ca voluntari, suntem prezenţi în fiecare zi la locurile de joacă, amenajate cu multă grijă şi dedicaţie în interiorul spitalului, iar scopul nostru principal este să îi facem pe copii să uite de durere, de tratamente şi să le aducem un mic zâmbet pe buze.

În fiecare zi, numeroşi voluntari îşi petrec timpul în spital pentru a desena cu copiii, pentru a face puzzle-uri cu ei, pentru a le citi o poveste, sau pur şi simplu pentru a le dărui un zâmbet. Mulţi copii intră în spital foarte speriaţi, trişti, iar faptul că noi reuşim să îi facem să zâmbească şi să uite de motivul pentru care sunt în spital este o mare împlinire sufletească pentru noi. Am avut copii care înainte să plece mi-au spus ca de-abia aşteaptă să se întoarcă, iar un alt copilaş de 4 ani mi-a spus că mă iubeşte şi chiar mă ruga să vin să mă mai joc cu el şi acasă. Aceste zâmbete şi cuvinte din partea copiilor sunt recompense imense pentru sufletele noastre. Datorită acestei activităţi extraordinare am învăţat să fiu mai bună, mai tolerantă, mai generoasă şi mi-am reamintit cât de important este să îţi păstrezi sufletul de copil pe tot parcursul vieţii.

Oricine poate fi voluntar în spital, indiferent de vârstă sau pregătire. Aşa că cei care doresc să aline suferinţa copilaşilor şi să simtă ce înseamnă cu adevărat bucuria ajutorării aproapelui, sunt aşteptaţi cu mare drag să ni se alăture.

În final, doresc să mulţumesc din tot sufletul iniţiatoarei proiectului, Raluca Tănase, pentru tot efortul depus şi pentru dăruirea şi pasiunea cu care îşi realizează activitatea, şi de asemenea celoralţi voluntari care în fiecare zi acordă o mare parte din timpul lor pentru ajutorarea celor mici. – Material scris de Cora Sibiescu ( 9 AUGUST 2014)

_______________________________

23.ANDREEA TRONECI

“Privind apusul într-o zi de vară, am văzut în cerul de rubin cum durerea mea e preluată de nori, de soare, de viață, având șansa la un nou început. Atunci am înțeles că sunt mulți oameni care au probleme legate de bani, de case, de mașini și dau din coate în stânga și în dreapta, pe când altundeva se află oameni cu probleme adevărate. Probleme care îi fac să pună la îndoială șansele de a trece peste ziua de azi și de a ajunge la cea de mâine. Acești oameni curajoși nu trăiesc. Ei supraviețuiesc. Ei nu se plâng. Ei îți zâmbesc melancolic. Acel zâmbet care depășește valoarea unor cuvinte sau întrebări. Așadar, după ce treci printr-o situație care necesită lacrimi, frică și speranță, ți se deschid ochii. Vezi partea frumoasă a lucrurilor, în loc să te lași prins de capcana grijilor zilnice. Dar în acest proces, ai nevoie de cineva care să-ți fie aproape și care să îți ofere siguranță. Siguranță că totul va fi bine. Așadar, am hotărât ca în vara următoare celei în care am fost operată de tiroidă, să ofer suport pentru cei care sunt obligați să treacă prin cabinetele unui spital. Și asta fac. Cel puțin, asta încerc să fac. Încerc să conving lumea că nu există persoane mai înțelepte și mai puternice față de copiii care suferă zâmbind pe holurile spitalului. Petrecând timp cu ei, înveți să apreciezi ceea ce ți se oferă și înveți să iubești necondiționat un necunoscut. Voluntariatul îți oferă o altă perspectivă. Este acel “ceva” diferit. Este altceva. Un altceva cu care ești ajutat în timp ce ajuți. Astfel ai șansa de a primi înapoi la fel de multă iubire pe cât dăruiești..sau chiar mai multă. Asta e răsplata. Și ce altceva ți-ai putea dori mai mult decât iubire? “
Material scris de Andreea Troneci (1 august 2014) – voluntar activ.
______________________________________
26. ANDRA RAPORTARU

Hei, hei. Numele meu este Andra si, dupa cum bine stiti, sunt voluntara in Spitalul De Copii Marie Curie.
Cum a inceput aventura mea? Hai sa dam putin timpul inapoi ca sa aflam… Clasa a 7a…momentul in care am facut cunostinta cu biologia-anatomia, mai exact. Momentul care a reprezentat pt mine startul, momentul care m a determinat sa mi aleg viitoarea meserie, momentul in care am descoperit cine vreau sa fiu, voiam sa fiu MEDIC. Stiam la ce ma inham, stiam ca drumul va fi anevoios, dar de atunci si pana acum, tot ceea ce am facut, au reprezentat pasi marunti spre a ajunge unde imi doresc. Cel mai important pas, zic eu, a fost momentul in care am decis sa devin “Voluntar in spital”. Imi amintesc si acum, era o seara de vineri si am vazut o postare de-a Ileanei Spataru pe facebook, prin care fusese nominalizata ca Voluntar al Lunii. M a fascinat
ideea de voluntariat in spital, asa ca m am documentat putin si dupa ce am raspuns afirmativ la toate intrebarile de pe site, am luat decizia de a ma inscrie. Timpul pana am fost sunata a trecut infernal. Dar, intr un final, m a sunat. Cine? Acel om cu suflet mare de la care a pornit totul, acel om care si a dedicat viata acestui spital, acel om care a trecut peste greutatile bolii si s a decis sa ii ajute si pe micutii copilasi din spital sa o faca. Acel om care merita tot respectul din lume pt ceea ce face, Raluca Tanase.
Cred ca au trecut 7 luni de cand sunt voluntara, 7 luni in care probabil as fi facut ceva inutil daca nu mi se oferea sansa de a intra in acest program.
Ceea ce ma bucura cel mai tare, nu este faptul ca eu ma simt bine, ca eu ma descarc intr un mod bun si ca ma umplu de energie. Nicidecum, asta e un bonus. Ceea ca ma bucura sunt zambetele de dinainte de a intra in cabinet, secretele “imprumutate” cu micutii, imbratisarile de multumire, desenele ce ma au ca destinatar, chiar si concentrarea de pe chipul lor atunci cand incercam sa realizam activitati impreuna-faptul ca se implica. Toate astea, insumate cu buna dispozitie cu care parasesc eu spitalul, multumirile si vorbele calde ale parintilor si chiar micile chicoteli ale medicilor, ma determina sa cred ca este cea mai buna alegere luata. Acest spital, aceasta echipa, acesti copiii, TOTUL ma schimba, totul ma dezvolta si ma face sa mi doresc sa fiu un om mai bun, ma face sa mi doresc sa ajung un medic bun cu o inima mare. Si de aceea, multumesc echipei “Voluntar in Spital” si in deosebi, sefei, Raluca, pt aceasta oportunitate!

Material scris de Andra Raportaru (25 iunie 2015) – voluntar activ.

______________________________

22. ANDREEA IOSIF

Povestile in general incep cu ”A fost odata ca niciodata…”,dar eu nu voi folosi aceasta formula intrucat va vorbesc de povestea mea la timpul prezent, nu la trecut. Fiecare poveste are o introducere,un cuprins si o incheiere.
In introducere va voi prezenta cum am ajuns sa fiu”Voluntar in spital”… Voluntariatul inseamna desfasurarea unor activitati in folosul unor persoane fara a urmari un castig material.De ce am ales sa desfasor astfel de activitati?In general oamenii se ingrijesc mai mult de trup, uitand de suflet, eu am ales sa-mi hranesc si sufletul, acest fapt reprezentand principalul motiv pentru care ma implic trup si suflet in munca pe care o realizez. Primele randuri in poveste am inceput sa le scriu pe data de 2.07.2014,cand in urma unui interviu am fost acceptata in aceasta familie.
Continui sa scriu in cuprins abia din momentul in care calc pentru prima data la locul de joaca. ”Si ce fac acum?” m-am intrebat. Pur si simplu lucrurile au venit de la sine… Am inceput sa vorbesc cu copiii, sa ma joc cu ei, uneori chiar mai mult decat ei. M-am simtit pentru cateva momente iar copil, pana cand mi-am vazut reflexia in geam…Incerc sa ma comport cu copilasii exact la fel cum ma astept ca oamenii sa se comporte cu viitorii mei copii, daca Dumnezeu binevoieste sa-mi dea. Imi creste inima in mine cand vad cat de puri si sinceri sunt copiii, de aceea ii consider un exemplu pentru suflet. Cand sunt cu ei invat: sa daruiesc, sa fiu mai buna, sa zambesc etc.
In continuare va intreb… voi ce faceti pentru sufletul vostru? Eu am ales sa ma implic si in acest proiect… Asteptati incheierea? Aceasta, pana in momentul de fata nu e scrisa, pentru ca eu inca fac parte din poveste. Numai bine va doresc!

Material scris de Andreea Iosif (4 august 2014) – fost voluntar.

____________________________________

21.ANA TEODORA MARES

Înainte de a mă alătura programului “Voluntar în Spital”, eram deja voluntar la Crucea roșie filiala sector 4. După terminarea cursurilor de prim ajutor, am considerat că înscrierea intr-un astfel de proiect mă va ajuta să înteleg cu adevărat sentimentul relaționării cu alte persoane, în acest caz cu copiii care vin la consultații periodice sau care sunt diagnosticați cu diferite boli. “Voluntar in Spital” a fost alegerea potrivită pentru o astfel de experiență. Metodele de cooperare cu copiii învățate la cursul de inițiere, m-au ajutat să comunic liber cu aceștia, chiar și cu cei mai sfioși. Voluntariatul în spital a reprezentat pentru mine o oportunitate, deoarece am reușit să îmi înfrunt timiditatea, au apărut câteva responsabilități de care a trebuit neapărat să mă ocup și cel mai important lucru pe care l-am învățat: zâmbetul unui copil face cât o mie de cuvinte.
Material scris de Ana Mareș (4 august 2014) – fost voluntar.
________________________________
20.ileana spataru
Bună! 

Numele meu este Ileana Spătaru și sunt voluntar în spital de două săptămâni. Am ajuns aici din dorința de a face ceva bun și pentru alții, din dorința de a ajuta. Vara trecea destul de repede si eu stăteam în casă și mă uitam la un film sau citeam o carte si din când în când ieșeam cu prietenii in parc. Într-o zi m-am gandit la timpul care a trecut și am realizat că nu am facut nimic care să mă mulțumească. Aflasem de acest voluntariat de la tatăl meu, deoarece el lucreaza în spitalul “Maria S. Curie” așa că m-am hotărât să încerc această activitate.
Chiar de la început m-am simțit foarte bine, puteam să ajut și asta dădea sens verii. A început să îmi placă atât de mult încât nu mă limitam numai la orele necesare pe care trebuia să le efectuez în cadrul voluntariatului. Am terminat orele pe care ar fi trebuit să le fac într-o luna într-o săptămâna. Voluntariatul pentru mine a devenit un mic “serviciu” la care vin cu cea mai mare plăcere. Chiar acum câteva zile un copil a venit și m-a luat în brațe și mi-a mulțumit că m-am jucat cu el pentru că s-a simțit bine. Nu vă puteți închipui zâmbetul pe care mi l-a adus și care a rămas acolo pentru mult timp. Chiar și acum când scriu despre asta, zâmbesc. De asemenea, o experiență similară a fost atunci când am mers la Robert, un copil care are mai puțin de un an și care a fost abandonat, el nu mă lăsa să plec și îmi strângea cu toată forța lui degetul, mai voia puțină dragoste…
Voluntariatul m-a făcut să realizez că viață nu e atât de roz pe cât pare, dar mi-a dat speranța că în ciudă faptului că pentru unii copii situația nu este așa de fericită există oameni care aduc puțină culoare în viață lor. Am învățat atâtea lucruri despre lume și în același timp și despre mine, am văzut bunătatea din copii, dar de asemenea și din adulți, mi-am făcut prieteni noi și am înțeles cât de mult înseamnă să faci bine, nu te costă decât puțin timp și puțină bunăvoință să aduci câteva zâmbete unor copii care au îndurat atâtea necazuri.
Motivul pentru care ar trebui să faceți asta? V-aș putea da atâtea, dar dorință trebuie să pornească de la voi. Eu nu regret cu nimic alegerea făcută și sincer de abia aștept să merg mâine la spital să văd cu ce mai pot ajuta, pentru că până la urmă asta înseamnă să fim oameni, să ne ajutăm aproapele și voluntariatul exact asta face, ne învață să fim oameni

Material scris de Ileana Spataru (4 august 2014) – fost voluntar.

_________________________________-____

19.moiseev daniela

Salut, ma numesc Moiseev Daniela, am 19 ani si sunt eleva in clasa a XI-a la Liceul Teoretic “Constantin Brancoveanu” din Bucuresti. Sunt originara din Republica Moldova, raionul Dubasari. Decizia de a veni si de a-mi continua studiile in Romania am luat-o in ultimii ani de scoala generala. Aici m-am adaptat in scurt timp, am cunoscut orasul, noi persoane si mi-am facut noi prieteni. Pasiunea pentru voluntariat o am de la mine din tara, unde am avut initiativa de a activa ca voluntar intr-o casa de copii fondata de persoane din Austria. In Bucuresti pasul in lumea voluntarilor l-am facut incriindu-ma la Societatea Nationala de Cruce Rosie, treptat am fost interesata si de voluntariat in alt domeniu. In februarie recent am descoperit posibilitatea de a activa ca voluntar in spitalul de copii Marie Curie, fara a sta la indoiala m-am inscris. Aceasta era o oportunitate pentru mine de a-mi implini scopul. Mi-am dat seama ca asta era ceea ce cautam eu, caci mereu am avut placerea si satisfactia sa lucrez cu copiii si sa le intind o mana de ajutor. Prima mea zi ca voluntar in acest spital a fost pe 8 martie, o zi in care se desfasurau activitati ceea ce m-a impresionat placut. Am fost primita cu caldura si zambet, colectivul era prietenos si binevoitor, astfel m-am incadrat rapid si usor. Aceasta m-a motivat sa imi continui activitatea si sa le ofer copiilor tot ce e mai bun. Astfel saptamanal activez in cadrul spitalului si am o deosebita placere sa pot contribui la dezvoltarea acestor copii si sa le aduc zambetul pe fete. Sunt onorata sa fac parte din acest proces si multumesc echipei “Voluntar in spital “ pentru increderea, respectul si intelegerea acordate.

Material scris de Daniela Moiseev (10 iunie 2014), fost voluntar.

_____________________________________

7

< Totul a inceput acum 3 ani cand am inceput sa ma uit la un serial care a declansat TOTUL! Dupa sezoane in care am ras si am trait momente dramatice alaturi de personajele din “GREY‘S ANATOMY“ ma decisesem. Voiam sa fiu doctor. De- a lungul timpului flacara care ardea in mine s-a transformat intr-un adevarat incendiu.Voiam sa fac ceva care sa aiba legatura cu “viata“ de spital. Asa am aflat de Voluntar In Spital. Ma cheama Ivan Radu George si SUNT VOLUNTAR IN SPITAL! J As putea spune ca perioada mea la voluntariat se poate imparti in doua mari capitole: 1- Perioada de acomodare si 2- Perioada de distractie maxima. Sunt destul de timid asa ca inceputul a fost mai greu. Si acum imi aduc aminte prima data cand am urcat scarile si am intrat in camera voluntarilor. Acolo erau deja 3 – 4 voluntari si se pregateau de recuperare (Erau asa siguri pe ei). Stiu ca ma asezasem intr-un colt pe canapea si stateam… asteptam sa mi se faca orientarea! Asa au decurs si urmatoarele cateva saptamani, eu fiind la fel de timid . Dupa prima luna am inceput sa cunosc voluntarii, sa ma acomodez, sa ii cunosc pe coordonatori si pe Doamna Raluca. Am inceput sa am incredere in mine mai mult. Asa a inceput perioada de distractie maxima. Desigur ca perioada de maxima distractie a necesitat si multa munca. Astfel ca am ajuns sa vin cu propriile mele activitati si sa fiu si eu sigur pe mine. Punctul culminant a inceput cu mersul meu pe spital (activitatiile la marginea patului). Un cuvant: Genial!!! Apoi am inceput sa merg si la recuperare. Din acel moment am jonglat cu activitatile pe spital, salile de joaca si Activitatiile de la recuperare pana in prezent cand… fac exact acelasi lucru…dar sunt si coordonator pentru fiecare dintre aceste activitati. Imi place atat de mult ceea ce fac aici incat totul a devenit ca o rutina! Este minunat cand faci bine. Este absolut frumos cand un copil vine la tine suparat si cand pleaca…pleaca cu zambetul pe buze= mai ales atunci cand vorbesti subiecte interesante pentru el.  Ador sa vorbescu copiii despre desenele noastre preferate sau despre ultimul film vazut. Cu “Frozen“, “Spiderman” si “Violetta” nu gresesti niciodata! (Adica … cine nu o stie pe Violetta?).

Voluntariatul in spital, pentru mine, este ca un sentiment plin de caldura…care vine si cu zambete la pachet. Este minunat cand faci anumite activitati cu copiii internati in spital si mai ales cu cei din centrul de recuperare si, dupa cateva luni, cand se intorc la control, te revad, si iti multumeasc ca i-ai ajutat in momentele grele.

O incercare pentru mine a fost sa ma joc cu copiii cu probleme motorii, copii care isi pot misca membrele in proportie de 20 %. Insa, dupa catava saptamani de activitati si terapii in centrul de recuperare, se dezvolta si ajunga sa isi foloseasca membrele in proportie de 30 % . Poate e putin, dar tu l-ai ajutat sa se poata misca mai bine, tu l-ai ajutat sa zambeasca, tu l-ai ajutat sa uite ca poate e abandonat, tu l-ai ajutat sa uite ca e intr-un spital si e bolnavior, TU l-ai ajutat sa uite de ce e greu si l-ai facut sa intre din nou in lumea inocentei in care totul e posibil (in care creionul se transforma in bagheta magica de printese si rigla se transforma in sabie de laser a eroului care salveaza situatia)… iar la final pui capul pe perna si mori de nerabdare sa vina ziua urmatoare ca sa te duci din nou la voluntariat si sa intri inca odata  cu ei in lumea inocentei. Asta inseamna pentru mine sa fiu Voluntar In Spital – sa fac copiii sa zambeasca sis a zambesc si eu cu ei!>>

La doar 16 ani, Ivan Radu George este unul dintre copiii foarte  foarte buni pe care ii avem. El considera proiectul “Voluntar in Spital”ca pe o a doua familie! Suntem bucurosi ca il avem alaturi si, speram sa poata ramane cu noi cat mai mult timp. De-a lungul stagiului de voluntariat s-a implicat in toate activitatile pe care le desfasuram: de la lucrul cu copiii la activitati administrative, organizatorice si chiar de promovare. George are cu adevarat profilul pe care il cautam atunci cand formam echipa “Voluntar in Dpital”: atent, grijulie, implicat in proiect si in lucrul cu copiii, responsabil, punctual, creativ si foarte serios.” –  Raluca Tanase (Fondator “Voluntar in Spital”).

______________________________

Povestea continua …….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s