<< Timp. Timpul este ceva ce pare sa ne scape printre degete, ceva de la abstract la iluzoriu si totusi este ceva ce simtim ca trece in fiecare zi, ramanand mereu cu impresia ca nu avem suficient. Am descoperit insa ca timpul poate fi oprit. La fel cum timpul uneori trece prea repede, iar alteori mult prea usor. Dar cert este ca uneori, in situatii speciale, timpul pare a se opri.
Suntem speciali si unici fiecare dintre noi. Fiecare cu talentele si darurile lui. Cu toate ca suntem diferiti si chiar in asta consta magia, in anumite privinte suntem la fel. Avem cu totii nevoie de apreciere, de iubire, de zambete, lumina, bucurii, de a fi vazuti pentru ceea ce suntem si de a fi ascultati. Avem nevoie sa primim si sa daruim. As tinde sa spun ca avem mai multa nevoie sa daruim, in acele moment simtindu-ne mai impliniti. Conform unor studii realizate de psihologi de la universitatile din America pe copii de gradinita si clase primare, ei s-au simtit mai fericiti atunci cand au putut darui decat atunci cand au primit.
Despre voluntariat se scriu multe si sunt nenumarate proiecte si programe in desfasurare in Romania de care nu stiam pana de curand, cand am participat la Gala Societatii Civile, marcand chiar editia aniversara de 15 ani. Nu stiam de toata daruirea de care sunt capabili oamenii, de cat de multe realizeaza societatea civila. De cat de mare nevoie este de voluntariat – de timp, resurse, zambete si multe altele. Am aflat insa mergand cu oamenii minunati din cadrul programului “Voluntar in Spital” care se desfasoara la Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii Marie Curie. Programele derulate de Asociatia de Medicina pentru Sanatate Publica au castigat 2 premii la Gala anul acesta, printre care si premiul I pentru Eficienta.
Mai ca nu-mi gasesc ordinea cuvintelor in dorinta mea de a impartasi cum e sa faci parte din “Voluntar in Spital”, caci sunt atat de mult pe care as dori sa vi le spun, atatea pe care as dori sa vi le arat. Cred ca mai corect spus este cum se simte sa fii voluntar la Marie Curie. Timpul petrecut acolo nu mi se pare nici odata suficient, mai ales atunci cand te pregatesti de plecare si copiii vin dupa tine sa te intrebe daca mai vii si maine. De fiecare data imi e greu sa le spun ca nu voi fi a doua zi, ci peste doua. “Dar eu nu voi mai fi peste doua zile!” Se mai intampla sa iti raspunda.
Toti copiii sunt deosebiti, insa unii iti raman in amintire mai mult decat altii si imi amintesc de o fetita adorabila, cu ochi albastri, limpezi si mari, cu carlionti de care m-am indragostit pe loc! Foarte hotarata si directa mi-a spus ca am papuci urati si sa o las in pace. Si-a luat carutul cu papusa si s-a plimbat in continuare singura pe holul sectiei de chirurgie. A refuzat sa se mai joace cu noi. Am ramas total surprinsa cand a venit la mine, inainte sa plec, sa imi arate adidasii ei roz cu sclipici, sa ma conduca pana la iesirea din sectie si sa imi spuna pe un ton imperativ – “Sa vii si maine!” Nu s-a uitat la mine cand a spus asta, insa a facut-o dupa. Si a mai spus o data – “Sa vii si maine, da!?” Cand m-am dus din nou, D. nu mai era. Din fericire, plecase acasa. Imi amintesc cata grija avea tatal ei de ea, caldura si afectiunea care se simtea intre ei.
Asta se intampla la inceputul voluntariatului meu. In seara aceea am plans cand m-am intors acasa. Ce am realizat dupa acea seara este o detasare. Nu o detasare care duce inspre nepasare, ci o detasare de care ai nevoie pentru a fi acolo, pentru a putea oferi copiilor tot ceai mai bun – voie buna, zambete, bucurie, caci e vorba despre ei. Si la un moment dat, intelegi de ce te afli acolo, de ce te tot duci si iti devine drag acel spatiu. Sunt copii mai timizi care nu se lasa prea usor atrasi de jocurile si culorile pe care le aduci in salon, de aceea simti ca ai primit in dar soarele cand iti zambesc si se deschid, ba chiar vin sa te ia de mana sa iti arate ce-au mai facut. Cand auzi – “Credeam ca ma voi plictisi in spital, insa nu este asa, pentru ca sunteti voi!” te emotioneaza si zambesti larg la randul tau. Sau atunci cand, la plecare, vin parintii si iti multumesc pentru timp si povestile spuse, cum a fost piesa “Pancinello” cu care am fost in turneu pe sectii.
Avem zile tematice, avem zile in care jucam carti, avem zile in care citim si spunem glume, avem zile in care construim sau doar desenam si am vazut atatia copii talentati acolo, copii pentru care viata abia acum incepe. E adevarat ca nu toate povestile sunt cu happy end, insa eu nu sunt in masura sa vorbesc despre asta. Iti trebuie tarie sa fii voluntar in spital, insa o afli pe parcurs, cu fiecare zi petrecut acolo.
As spune ca povestea acestui spatiu este magica. Dupa ce am aflat de la Raluca de inceputurile acestui program si tot ce insumeaza el, simt mai mult decat oricand ca sunt in locul potrivit, cu oamenii potriviti, la momentul potrivit. Sunt fericita sa pot fi alaturi de Silvia si Iuliana, coordonatoarele activitatilor voluntarilor si toti colegii, care ca si mine, aleg sa doneze timp. Pentru mine, timpul petrecut acolo este un dar si nu exista zi in care sa nu invat ceva. Invat despre viata, despre oameni, despre mine si as indrazni chiar sa spun ca primesc mult mai mult decat daruiesc. Mai sunt zile in care ajung obosita seara la spital, insa de fiecare data plec cu mai multa energie. Nu exista sa nu te prinda entuziasmul si bucuria copiiilor si a colegilor. Nu exista sa fii oboist cand esti acolo. Sunt conexiuni speciale care se creeaza la un nivel profund intre oameni, amintiri de care iti amintesti cu drag, care te fac sa zambesti.
O mica frantura din ce insumeaza “Voluntar in Spital”, caci sunt multe de povestit si cu drag as face-o si alta data.>>
Caroline Andreea Zgortea
